Merg să iau ceai şi tortă “Napoleon”. Văd că urmează să mă “deservească” o chelneriţă cu care am avut o discuţie legată de faptul că zahărul ar trebui să fie inclus în preţul ceaiului pentru că insista să plătesc 50 de bani pentru fiecare din cele două pacheţele pe care le-am cerut la ceai.

3 în 1 scrie pe pieptul angajatei localulului…

Mă rog, pe ecusonul de pe piept.  Zic: “Două ceaiuri şi două felii de tortă Napoleon”. Nici nu mă priveşte – îndeplineşte ca un robot “instrucţiunile” O rog amabil să-mi spună cît îi datorez. Îmi aruncă o privire apatică din care citesc: “ce vrei de la mine?”

Cer prea mult?

…Nu-mi răspunde. Îmi pune pe masa din faţă ceaiul şi torta. Îi dau banii. Aştept restul. 3 în 1 e deja ocupată luînd comanda de la următorul client. Întreb: “Nu-mi daţi restul?”, zice “Luaţi-l! “. Mi l-a pus pe masa laterală unde nu aveam cum să-l observ din prima. Îl iau cu tot cu comandă.

Mă întorc la prietenii mei iritată de “comunicarea” tocmai avută cu robotul cu şorţ galben.

Întrebăm domnişoara care face ordine pe mese de unde putem lua condica de sugestii şi reclamaţii. Nu înţelege despre ce vorbim, ne mărturiseşte cu toată sinceritatea. Mda..

Îi explicăm “conceptul” cu exemple din belşug.  Iluminată, zice că în astfel de cazuri trebuie să discutăm cu administratorul.

Ca să ce? Să mă convingă că, de fapt, angajata lui a fost exemplară şi doar mie mi s-a părut ceva în neregulă?

Nu am timp de  discuţii scandal (sînt în pauza de masă) în care să-mi consum nervii în încercarea de a face lumea mai bună şi în intenţia de a face ca alţii să fie scutiţi de astfel de manifestări. Ştiu că nu am cu cine.

Pentru mine 3 în 1 înseamnă:

deservire proastă

aroganţă nejustificată

lipsă de bun-simţ

adunate armonios într-o formulă care mă va determina să evit localul şi să recomand celor pe care îi cunosc să facă la fel.

P.S. Voi reveni cu alternative pentru acest tip de localuri.

Apoi vezi atributele zilelor noastre: centre comerciale populate cu snobi de toate culorile şi din toate colţurile lumii; vezi tineri rebeli la vorba şi la port; turişti echipaţi cu hărţi şi aparate de fotografiat/camere de luat vederi avînd gurile larg căscate uneori pentru a cere indicaţii de drum într-o italiană stîngace.

Italiană care la localnici a devenit o competiţie a prescurtării cît mai multor cuvinte.

În aceeaşi Roma poţi vedea panouri publicitare (ce anunţă frecvente evenimente de artă modernă – ca show-ul razelor de laser proiectate pe monumentul din Piazza Venezia) cocoţate pe splendori arhitecturale cum ar fi catedrale, palate, săli de expoziţii cu gardieni-giganţi din piatră alăturaţi coloanelor din marmură. Chiar şi clădirile de locuit din centru sînt veritabile opere de artă destinate pe vremuri etalării bunăstării stăpînilor.

Astfel, locuind în Roma sau fiind doar vizitator, călătoreşti din prezent în trecut şi invers de multe ori pe zi.

Oraşul găzduieşte cetăţeni din toate continentele: muncitori gălăgioşi din Coreea care vorbesc repede si mult la telefonul mobil, negustori negricioşi din Bangladesh care iţi adresează şi ei cîte un “Ciao, bella!” după tradiţia locală în speranţa de a-şi spori vînzările, romi, români, americani, australieni, olandezi, sudafricani, brazilieni, etc.  aciuaţi aici pentru a-şi cîştiga existenţa sau a găsi ce nu au găsit la ei acasă şi nici în alte părţi.

Traficul infernal este deja o obişnuinţă chiar dacă italienii se mai revoltă gesticulînd bogat şi energic după cum le este specific (atenţie! e şi molipsitor).

Cafeaua este drog naţional. Pauza de cafea – ritual sacru.

Dacă nu eşti nevoit să lucrezi ca majoritatea moldovenilor îngrijitor (care aici se numeşte “badante”), ai ocazia să descoperi că atmosfera de lucru în companiile italiene este foarte relaxată şi colegială, fapt ce favorizează, printre altele, circulaţia bîrfelor. Se şi lucrează. În timpul rămas liber dintre pauzele de cafea generoase. Se şi cîştigă. Bani. Altfel n-ar fi nevoiţi unii colaboratori să-şi parcheze maşinile în afara curţii sediului companiei de multe ce sunt. Deşi, nu sunt convinsă că acesta e cel mai bun indicator, dar cel puţin e vizibil. Niste indicatori  mai buni cred că sînt aglomeraţia din mall-uri şi vacanţele exotice despre care i-am auzit povestind – Miami, Cairo, Costa Rica ş.a.

Se plîng şi ei de criză ca şi toată lumea. Dar, sincer, nu prea am simţit efectele ei. Totuşi am citit despre ea in ziare şi s-a vorbit în emisiuni.

Ei zic că nu-şi permit să iasă la fel de des în oraş, să  cineze la restaurant.

Apropo de asta: în restaurante, mesele sunt aranjate la o distanţă una de alta exact cît să-ţi permită să respiri. A, da, şi să gesticulezi. Esenţial.

Mîncarea are un rol special în viaţa italienilor. Şi mama.

În metrou vezi şi auzi de toate. Muzică live de diverse genuri şi niveluri de calitate oferită din suflet pentru o recompensă simbolică – “cît vă lasă inima” murmură vocile jalnice.

Indivizi care par deconectaţi de la realitate, fizinomii ciudate şi reprezentanţi ale diferitor pături sociale şi unor naţiuni îndepărtate. Analizîndu-i ai iluzia că timpul călătoriei voastre comune în metrou s-a scurtat. Alţii preferă să citească – ziare (se dau gratuit la intrarea în “gura” metroului) sau cărţi.

Mirosul din staţiile de metrou nu e unul din cele plăcute. Din această cauză îţi doreşti să scapi mai repede la suprafaţă. În plus, nu te simţi tocmai confortabil sub pămînt..

Majoritatea bătrînilor au căţel. Sau pisică. Animalele le ţin batrînilor de singurătate iar ei îşi revarsă asupra acestor creaturi adorabile afecţiunea pe care ar fi vrut s-o ofere copiilor şi nepoţilor care intră cam rar în vizită. Au cîini şi tinerii. Cîini vagabonzi am văzut, dar puţini.

Mi s-a întîmplat să văd la restaurant mese lungi cu cîteva generaţii reunite cu vreo ocazie specială – se vorbeşte tare, mult şi se mănîncă cu orele.

Prînzurile în familie sunt o adevărată înşiruire de bucate foarte gustoase în mai multe etape. Mai multe decît la noi.

Italienii sunt într-adevăr atît de curtenitori precum se vorbeşte dar mulţi dintre ei au un simţ al aventurii foarte dezvoltat. Ţi se întîmplă des să primeşti complimente şi semne de atenţie chiar pe stradă, sau în autobus, precum şi în localuri.

Italiencele sunt foarte arogante şi adesea joacă rolul de inaccesibile – cel puţin aşa s-au plîns amicii mei italieni. Ce am remarcat la ele este că se îmbracă cu mult gust şi eleganţă, mai ales începînd cu vîrsta de 25-30 ani. Doamnele în vîrsta, mai ales cele mai înstărite, acorda şi ele multă importanţă felului în care arată. Poartă accesorii asortate şi se machiază discret dar observabil.

Poporul italian este foarte binevoitor. Acest lucru se observă în special cînd sunt printre ai lor. Se salută cu multă afecţiune, glumesc non-stop, iar unii îşi mai dau şi porecle destul de fancy, adesea în engleză. (Red – unui amic roşcat, Prince – unui amic cu apucături nobile)

Colegii de la serviciu s-au comportat şi ei foarte prietenos – au avut grijă să mă simt parte din echipă. Au împărtăşit cu plăcere tradiţii de Paşti şi locuri ce merită vizitate.

O găselniţă la Roma au fost aperitivele – o recepţie într-un anumit local unde plăteşti o anumită sumă care include un cocktail şi mai multe feluri de bucate servite în cîteva reprize. Se discută, cunoşti oameni noi – atmosfera e degajată şi favorizează buna dispoziţie.

Personalul care îţi serveşte cafeaua sau cei care îţi vînd cartele de telefon sunt drăguţi cu tine şi poartă discuţii pe ton familiar cu clienţii fideli. Şoferii de autobuze te ajută să găşeşti destinaţia căutată şi poartă uniforme cu aspect îngrijit.

Am vizitat mai multe oraşe din Italia şi toate m-au cucerit datorită farmecului lor – Genova, Perugia, Assisi, Firenze, Siena, Verona, Padova, Pisa, Torino şi desigur Venezia unde am fost oaspetele unui locuitor de pe insula Murano unde se produce faimoasa sticla de Murano.

Am fost în această perioadă şi în Olanda în Amsterdam, Haga şi Eindhoven. În Amsterdam m-am deplasat cu bicicleta şi am făcut ce se face în Amsterdam. Tot acolo am fost la un concert de jazz însoţit de scene din filmul “Last Tango in Paris” care erau perfect “asortate” muzicii superbe şi vederii asupra oraşului.

Oamenii din Olanda mi-au părut mai fericiţi decît alţi oameni pe care i-am întîlnit, dar poate că a fost doar o impresie. Am vizitat mai multe case ale diferitor prieteni şi în toate am găsit cîte un pian – să fie muzica motivul fericirii de pe chipurile lor?

În Roma m-am aflat şase luni, am efectuat o stagiere în cadrul unei companii italiene.

]]> http://irinabulat.com/?feed=rss2&p=41 8 http://irinabulat.com/?p=34 http://irinabulat.com/?p=34#comments Thu, 30 Oct 2008 22:46:42 +0000 Irina Bulat http://irinabulat.com/?p=34 As crede ca lamentatul este una din cele mai practicate ocupatii pe la noi.

Nu sint cu totul (si cu toata) impotriva lamentatului – in reprize scurte face chiar bine, dar cind devine un hobby se transforma intr-o povara atit pentru cel care-l practica, cit si pentru martorii mai mult sau mai putin voluntari.

E ok sa discuti o problema cu un prieten apropiat, dar daca insisti ca preocuparea ta sa devina cunoscuta de cit mai multe persoane, inclusiv necunoscutii care au nenorocul sa-ti iasa in cale, sa stii ca nu procedezi corect.

Ne lamentam acasa, in strada, la o cafea, la serviciu (“Prea exigenta?”) si chiar in oglinda. Totusi se prefera prezenta spectatorului – pentru un efect mai dramatic.

Sa-ti plangi de mila poate fi folosit ca terapie doar in doze mici, in nici un caz nu trebuie ca aceasta “tehnica” sa fie folosita excesiv pentru ca nu duce intr-o directie buna. Ba dimpotriva, poate duce la depresie. Si nu ne dorim asta, nu?

Chiar daca victima lamentatului tau nu ia prea aproape de suflet tot ce-i spui, pe viitor va incerca sa te evite din cauza gustului amar pe care i-l lasa orice discutie cu tine.

Ca alternativa propun o atitudine orientata spre solutii. Daca te surprinzi des plingandu-te de ceva, incearca sa-ti concentrezi energia spre formularea in termeni concreti a problemei si identificarea posibilelor solutii.

Aici ai mana libera sa inviti la “brainstorming” pe cine si citi vrei    Atitudinea conteaza!

Aceasta abordare pozitiva nu numai ca te va scapa de eticheta de “plangacios cu experienta”, dar si-ti va imprima pe fata o luminozitate care ii va face pe ceilalti sa vrea sa-ti fie in preajma.

Dar se pare ca “Victima” pretentiilor mele mai are ceva de spus si urmeaza o destainuire plangacioasa despre sarcini prea multe puse in carca angajatilor, salarii mici si regim de munca nefavorabil.

Mda, deci eu sint personajul negativ in povestea asta. Cum adica imi permit sa le fac observatii si sa cer sa primesc un serviciu, mai ales ca pentru asta am venit?

Si simt nevoia sa-mi imaginez cum ar fi aratat situatia la modul ideal (normal – prin alte parti):

Intru in biroul mentionat mai sus si sunt abordata discret si cu politete cu o intrebare referitor la motivul aflarii mele acolo si primesc raspunsuri scurte si clare cu privire la oferte, preturi si termene, asa incit, fara sa pierd mult timp, sa pot decide care este varianta preferata de mine si sa plec multumita. Ulterior recomand prietenilor acest loc in care am gasit serviciile de care ar putea si ei avea nevoie.

Ca aceasta situatie sa nu existe numai in imaginatia mea (ci doar pe meleaguri indepartate – ca perspectiva), ar fi necesara indeplinirea citorva conditii:

Un patron care le asigura angajatilor sai un mediu pentru o activitate de munca satisfacatoare si respectarea prevederilor Codului Muncii.

Angajati care comunica sefului lor in ce mod poate fi imbunatatit nivelul de deservire a clientilor si ce lipsuri afecteaza calitatea de indeplinire a sarcinilor fiecaruia.

Un mediu de afaceri in care managerii sa nu se vada constransi sa caute solutii dubioase pentru a-si creste profiturile.

Clienti care semnaleaza daca nu sunt multumiti de serviciul sau produsul pentru care au platit.

Este un sistem care ar aduce beneficii importante daca ar functiona corect.

Una din problemele care ies in evidenta in aceasta si multe alte situatii similare este lipsa de constientizare a faptului ca tacerea ne costa. Ne costa subdezvoltare.

Daca partile componente ale sistemului ar comunica intre ele, s-ar ajunge la rezultate frumoase. Insa si directia comunicarii conteaza – clientul nu are nevoie sa stie de ce nu este deservit bine, clientul vrea solutii.

Cind ne vom exprima nemultumirea si vom deschide gura de fiecare data cind ceva nu se intimpla asa cum e firesc, vor exista mai multe sanse sa se indrepte lucrurile.

Dar pina atunci, sa mai visam despre cum e pe la altii…

Dacă nu ai curaj să faci ceea ce trebuie, ajută-i pe cei ce au curajul să o facă.

De unde a pornit această afirmaţie?

De la scuze.

Scuze pe care oamenii le găsesc ca să nu dea dovadă de curaj.

Prima scuză şi cea mai frecvent invocată este “nu am timp”. Ok, dacă nu ai timp, înseamnă că eşti ocupat cu ceva important şi dacă permiţi ca acest lucru să-ţi ia tot timpul înseamnă că ies bani din ocupaţia ta solicitantă. Perfect, înseamnă că ai bani să aloci unei cauze nobile pe care ai susţine-o fără reţineri – asta dacă ai avea timp, desigur.

O altă scuză aflată în top este “am şi aşa destule probleme pe capul meu”. Da, aşa este – viaţa e plină de probleme. Marea surpriză este că, cu timpul, învăţăm (unii) să le gestionăm într-un anume fel – fie le ignorăm, fie le evităm sau, totuşi, le rezolvăm şi scăpăm de ele. Şi, să-ţi mai dau o noutate, domnule “Preamulteprobleme”, oamenii curajoşi au şi ei foarte multe probleme, poate mai multe decît îţi poţi imagina, dar iau asupra lor şi problemele soluţia cărora cere curaj, pentru ca, într-o bună zi, tu să te poţi bucura că ai cu o problemă mai puţin. Una fără de care viaţa ta ar deveni mai uşoară.

Încă o scuză des auzită: “ceea ce aş face eu nu ar fi suficient pentru a schimba situaţia “.  Aham, deci tu ai tot ce-i trebuie unui om pentru a putea fi numit curajos dar ţi-e teamă că impactul acţiunilor tale ar fi mult prea neînsemnat ca să merite efortul să încerci – pentru că tu eşti genul orientat spre rezultate. Nu te cred!

Pentru că oamenii orientaţi spre rezultate au curajul să înceapă cel puţin să facă ceva pentru a schimba lucrurile în bine şi nu pierd timpul întrebîndu-se dacă ceea ce fac va fi suficient de monumental încît să merite recunoştinţă veşnică. Orice călătorie sau faptă mare începe de la un prim pas. Întrebarea este: Ai curajul să fii acela care îl face primul?

Următoarea scuză este “nu vreau să mă sacrific”. Nu te sacrifica. Dacă tot ai curajul (deşi, dacă aduci astfel de scuze, mă îndoiesc) să faci ceea ce este necesar a fi făcut – informează-te şi fă-o în aşa mod încît să cîştigi, nu să sacrifici. Esenţial este felul în care priveşti lucrurile – dacă o cauză înseamnă atît de mult pentru tine încît crezi că a te dedica ei ar putea însemna, în timp, schimbarea în bine, atunci vei putea privi eforturile ca pe o investiţie în viitor. Un viitor la care şi tu ai contribuit.

În concluzie: sînt lucruri care contează în lumea asta şi sunt capabile să ne facă viaţa mai bună dacă ar funcţiona cum trebuie. Iată de ce este absolut necesar aportul fiecăruia la “MAI BINE”.

Şi dacă nu ai curajul sau posibilitatea de a aduce acest aport direct, atunci ai resursele să o faci indirect, oferindu-le suportul tău celor ce… nu caută scuze.

Nu mă consider o curajoasă, dar încerc să fac ce fac oamenii curajoşi pentru că A FACE înseamnă A FI.

Asadar, de ce acest site?
Pentru ca am ce impartasi voua.
Pentru ca vreau sa impartasesc.
Pentru ca am parte de fericirea sa traiesc momente frumoase, sa cunosc oameni interesanti si sa particip la evenimente demne de atentie; iar fericirea e adevarata numai atunci cind o imparti cu ceilalti.
Pentru ca imi place sa observ viata – cu fascinatie, cu infrigurare, cu o doza sanatoasa de curiozitate, cu dezamagire uneori, cu asteptari inalte si cu multa incredere.
Va voi vorbi despre lucruri care conteaza pentru mine si consider ca ar trebui sa conteze si pentru altii. Uneori – prin cuvinte, alteori – prin imagini.

Sunt convinsa ca va fi o calatorie demna de calatorii ei.
La drum!