Jelui-m-as si n-am cui
As crede ca lamentatul este una din cele mai practicate ocupatii pe la noi.
Nu sint cu totul (si cu toata) impotriva lamentatului – in reprize scurte face chiar bine, dar cind devine un hobby se transforma intr-o povara atit pentru cel care-l practica, cit si pentru martorii mai mult sau mai putin voluntari.
E ok sa discuti o problema cu un prieten apropiat, dar daca insisti ca preocuparea ta sa devina cunoscuta de cit mai multe persoane, inclusiv necunoscutii care au nenorocul sa-ti iasa in cale, sa stii ca nu procedezi corect.
Ne lamentam acasa, in strada, la o cafea, la serviciu (“Prea exigenta?”) si chiar in oglinda. Totusi se prefera prezenta spectatorului – pentru un efect mai dramatic.
Sa-ti plangi de mila poate fi folosit ca terapie doar in doze mici, in nici un caz nu trebuie ca aceasta “tehnica” sa fie folosita excesiv pentru ca nu duce intr-o directie buna. Ba dimpotriva, poate duce la depresie. Si nu ne dorim asta, nu?
Chiar daca victima lamentatului tau nu ia prea aproape de suflet tot ce-i spui, pe viitor va incerca sa te evite din cauza gustului amar pe care i-l lasa orice discutie cu tine.
Ca alternativa propun o atitudine orientata spre solutii. Daca te surprinzi des plingandu-te de ceva, incearca sa-ti concentrezi energia spre formularea in termeni concreti a problemei si identificarea posibilelor solutii.
Aici ai mana libera sa inviti la “brainstorming” pe cine si citi vrei 
Atitudinea conteaza!
Aceasta abordare pozitiva nu numai ca te va scapa de eticheta de “plangacios cu experienta”, dar si-ti va imprima pe fata o luminozitate care ii va face pe ceilalti sa vrea sa-ti fie in preajma.